Curentul care a dus la aparitia acestui partid pe scena politica din tara noastra este liberalismul, care poate fi definit,"pe larg", ca fiind un mod de gandire politica aparut in epoca de descompunere a institutiilor feudale si de ascensiune a burgheziei. In Europa occidentala, liberalismul se dezvolta concomitent cu ascensiunea oraselor si a burgheziei, cu lupta acesteia, inclusiv a profesiunilor liberale, impotriva privilegiilor nobiliare si a restrictiilor din calea comertului si industriei. Acestui fundal social-economic al inceputurilor lui i se asociaza o ideologie politica specifica aparuta in randul intelectualitatii si al unor exponenti ai miscarilor contestatare, ai revoltelor si ai revolutiilor din Europa occidentala. Incepute in secolele al XVI-lea si al XVII-lea in Ţarile de Jos si Anglia, schimbarile revolutionare atingeau apogeul in Franta care, la 1789, deschidea o intreaga epoca de abolire a vechiului regim feudal la scara continentului, un proces care include si razboaiele napoleoniene, transformate in instrument de expansiune a noilor idei.

Principatele Romane si Transilvania, desi aflate intr-un spatiu de dominatie externa a unor imperii absolutiste: Austria, Turcia si Rusia, sunt si ele prinse de unda de soc a seismului politic si ideologic al Europei occidentale. Desi in Moldova si Ţara Romaneasca fondul social-economic purtator al liberalismului, burghezia si locuitorii oraselor in general, era slab dezvoltat si constituit din alogeni, negustori si mestesugari care de regula erau supusi ai Curtilor straine, marile schimbari europene nici aici nu raman fara ecou. Acesta se resimte in randul unor carturari, dar si al unei parti a boierimii care recepteaza indeosebi idei iluministe si rationaliste, apartinand lui Rousseau, Voltaire, Klopstock, Leibniz, Fénelon, Descartes, Locke etc. Impactul acesta survine atat inainte de revolutia franceza din 1789, cat si dupa data mentionata, contactul in cazul din urma fiind mediat si de emigratia nobiliara care, desi relativ mica si de pe pozitii contestatare, contribuia la impulsionarea spiritului public modern in Moldova si Ţara Romaneasca. Influenta filozofiei luminilor survenea in cele doua principate si prin intermediul Scolii Ardelene.

Ascensiunea liberalismului era facilitata de institutionalizarea invatamantului public elementar, dar mai ales de dezvoltarea unei intelectualitati de larga orientare europeana. Si daca romanii din Austria, prin scolile si universitatile de la Viena indeosebi frecventate de unii dintre ei, se puneau in contact cu valorile europene de sorginte germana, cei din Moldova si Ţara Romaneasca, prin elevi si studenti trimisi mai ales in Franta, se aratau animati de aceleasi aspiratii europene.

Revolutia din Ţara Romaneasca constituie un apogeu al infaptuirilor romanesti din 1848. "Constitutia" - cum era intitulat programul in 22 de puncte proclamat la Islaz si consacrat la Bucuresti la 9 si 11 iunie - preconiza un regim liberal-democrat bazat pe un sir de libertati individuale si de grup, precum si pe abolirea unor privilegii social-economice, asigurand emanciparea si improprietarirea clacasilor. Prin institutiile concepute se tindea spre o forma de stat republicana, cu o riguroasa separatie a atributiilor politice, dar cu un corp legiuitor rezultat din votul universal.

Pe parcursul celor trei luni de conducere de catre un guvern provizoriu, in ciuda amenintarii Rusiei, o parte din aspiratiile programatice s-au infaptuit: constituirea unei noi administratii provizorii; organizarea armatei, a garzilor nationale si a unei tabere militare; abolirea privilegiilor feudale si convocarea unei Comisii a proprietatii; deschiderea unei campanii electorale pentru o Adunare constituanta; desfiintarea cenzurii si o libertate deplina a presei si tipariturilor; relatii cu guvernele revolutionare europene, etc.

Prin propaganda politica erau raspandite o serie de notiuni liberale chiar in randul maselor populare. Inca in preambulul "Proclamatiei" din 9 iunie se decreta "tipar liber, cuvantare libera, adunari libere, spre a vorbi, a scrie cele de folos, spre a arata adevarul". Atmosfera liberal-democrata instaurata de noul regim in Ţara Romaneasca a generat o atitudine moderna a carmuitorilor politici. Guvernul provizoriu n-a manifestat niciodata tendinta de a acapara puterea, considerandu-se depozitar al acesteia, cu o functie tranzitorie spre organisme legal constituite.

Revolutia din Ţara Romaneasca si Moldova afirma in diferitele ei faze de desfasurare un grup de tineri intelectuali apartinand boierimii mici si mijlocii indeosebi. Unitatea dintre aceste elemente o reprezenta doctrina liberal-democrata, inspirata partial din realitatile social-politice ale principatelor, din incercarile anterioare esuate de schimbare, dar mai ales din contactul direct sau mediat cu Europa occidentala, cu Franta in primul rand, al carei sistem de organizare politica si social-economica era asimilat si transpus pe plan programatic, in timpul revolutiei. Grupurile de fruntasi ai revolutiei in ambele principate, formati la scoli si universitati occidentale, franceze indeosebi, cu legaturi externe puternice, inclusiv cu cercurile masonice, s-au constituit in comitete nationale sau revolutionare.

In prima faza a actiunii de schimbare, grupurile au aparut sub numele de partid liberal, denumire concordanta cu programul lor reformator formulat atat la Iasi, in martie 1848, cat si la Bucuresti, in rastimpul iunie-septembrie. Denumirea de partid liberal apare si in acte publice, inclusiv in cele semnate de moldoveni. Dar tot in acele imprejurari, calificativul liberal purtat de conducatorii revolutiei din cele doua principate alterna cu acela national. Mihail Kogalniceanu isi intitula programul de reforme liberal-democrate cu numele de Dorintele partidei nationale in Moldova. Se remarca faptul ca numele de partid national consacrat in deceniile anterioare nu era abandonat, ci preluat in 1848. Dar, pentru ca directia de schimbare din acel moment era radicala, noii conducatori cumuleaza ambele nume de national si liberal.

Intr-un cadru de largi libertati politice, natiunea romana din cele doua principate era chemata, prin Adunarile ad-hoc, sa se pronunte cu privire la viitoarea lor organizare interna. Se deschideau astfel portile pentru reintoarcerea proscrisilor de la 1848, care, reveniti in tara, se lansau in lupta pentru unire de pe pozitiile libertatii si egalitatii politice. Desemnarea deputatilor pentru acele adunari consultative de la Bucuresti si Iasi, in cursul anului 1857, prilejuia o puternica infruntare a elementelor liberale care se infiripau rapid si puternic, cu boierii conservatori preocupati ca procesul unionist sa nu le afecteze privilegiile social-politice. Campania politica pentru organizarea Adunarilor ad-hoc in Ţara Romaneasca este un excelent prilej de infiintare a primelor nuclee liberale la nivel central si judetean. Ca presedinte al Comitetului central unionist, Constantin Cretulescu, un liberal moderat, folosea acea pozitie pentru dezvoltarea noilor principii de libertate si egalitate politica, atacand deschis restrictiile pe care autoritatile conservatoare incercau sa le impuna dezbaterilor din opinia publica. Prin sprijinul Comitetului central unionist, un numar apreciabil de liberali erau trimisi in Adunarea ad-hoc de la Bucuresti. Printre acestia figurau: Gheorghe Magheru si Zamfir Brosteanu in Gorj, Grigore Ghica in Ilfov, Constantin Butculescu si Heliodor Lapati in Teleorman, Ion C. Bratianu in Arges, Stefan Golescu si Nicolae Rucareanu in Muscel, Eugen Predescu in Dambovita, Ioan Cantacuzino in Prahova, Nicolae Pacleanu si Scarlat Voinescu in Buzau, Grigore Marghiloman si Constantin Robescu la Focsani, Constantin Cretulescu si Grigore Filipescu la Braila.

Acesti deputati liberali din judetele mentionate reprezentau pe proprietarii mijlocii, cei mari trimitand de regula oameni cu idei conservatoare. Deputatii liberali, numiti de contemporani si progresisti, sunt legati de revolutia pasoptista si de exilul european. Ion C. Bratianu, Stefan Golescu si Nicolae Rucareanu erau considerati ultraprogresisti sau liberal radicali. Ei erau temuti nu numai de conservatori, ci si de liberalii moldoveni, Mihail Kogalniceanu dorind ca ei sa-si modereze ideile sociale indeosebi. Repartizarea geografica a deputatilor proprietari din Ţara Romaneasca atesta ca procentul cel mai mare de liberali il dadea Muntenia, in timp ce Oltenia era dominata de conservatori. In Moldova, dupa reconstituirea listelor electorale, triumfau elementele moderate.

In faza luptei politice in cadrul Adunarilor ad-hoc, liberalii din ambele principate nu scapa din vedere faptul ca misiunea lor prioritara era exprimarea unor doleante generale, iar nu trasarea unui cadru institutional-politic al statului. Liberalii munteni, invatand din experienta revolutiei de la 1848, n-au insistat asupra dezbaterii unor chestiuni interne, mai ales asupra acelora sociale, pentru care nici n-ar fi avut cadere. Desi unele revendicari taranesti sunt aduse in forul consultativ al Moldovei, discutiile au fost suspendate, in final. In Moldova si Ţara Romaneasca, deopotriva liberali si conservatori, cu sprijinul deputatilor tarani, si-au unit fortele sub forma partidei nationale, reinviata astfel intr-un consens asupra celor patru revendicari fundamentale ale romanilor: unire, autonomie, guvernare constitutionala si domnitor strain.

O schimbare sensibila in conduita liberala survine in etapa urmatoare a luptei pentru unire, declansata efectiv dupa ce Poarta si Puterile Garante, prin Conventia din 7/19 august 1858, elaborau un asezamant constitutional pentru Principatele Unite ale Moldovei si Valahiei. Liberalismul politic, in ciuda principiilor generale formulate prin Conventie, era atenuat de o lege electorala cenzitara in care accentul era pus pe marea proprietate, favorizandu-se astfel conservatorismul.

Liberalismul radical promovat de Ion C. Bratianu si C.A. Rosetti se izbea de o puternica contestatie conservatoare, actiunea de zagazuire a lui fiind sustinuta de insesi autoritatile caimacamesti. Dar, sustinuti de presa si de manifestatii publice, liberalii atacau puternic autoritarismul si reactionarismul, difuzand, totodata, concomitent cu ideile liberal-constitutionale, pe acelea de reforma sociala. In ambele principate, mai ales in Moldova, colegiile electorale judetene au devenit teatrul unor infruntari viguroase intre liberali si conservatori. In ciuda unei campanii politice desfasurata indeosebi de liberalii munteni in spiritul elanului si doctrinei pasoptiste, cele doua Adunari elective de la Iasi si Bucuresti erau dominate de forte conservatoare si moderate. Liberalii insisi erau divizati, radicalii munteni, cu Nicolae Golescu plasat in frunte, dar mai ales cu Ion C. Bratianu si C.A. Rosetti din spate - ca elemente diriguitoare - sunt o grupare politica relativ bine inchegata, cu o puternica aderenta in mediile unor profesiuni liberale si burgheziei din orase si targuri. Ei sunt repudiati de moderatii de toate nuantele, inclusiv de A.G. Golescu care incerca sa se asocieze cu Mihail Kogalniceanu.

Desi luptele politice de la finele lui 1858 si inceputul lui 1859 se dadeau in sanul celor doua Adunari elective de la Iasi si Bucuresti in jurul candidatului la domnie, infruntarea insemna, in esenta, un autentic program politic pentru fiecare parte. De aici o trasatura comuna intre liberalii munteni si moldoveni, anume promovarea pe tron a unui "progresist", adica liberal, caci domnia - prin intinsele ei prerogative date de Conventie - devenea o garantie de succes nu numai pentru programul unionist, ci si pentru schimbarile social-politice aferente.

Confruntarea dintre liberali si conservatori in jurul desemnarii sefilor de stat ai Principatelor Unite ale Moldovei si Valahiei, dupa o prima faza acerba a unor dispute partizane de pe pozitii ideologice, era deplasata pe terenul interesului national, urmarit deopotriva de ambele curente politice. Consecinta era ca, dupa ce moldovenii, la 5 ianuarie 1859, promovau pe tron pe Alexandru Ioan Cuza, un moderat, liberalii radicali si conservatorii renuntau deopotriva la proprii candidati, cu sansa de reusita insa nu liberalul Nicolae Golescu, ci unul din fostii domnitori Bibescu sau Stirbei, reprezentantii fortelor conservatoare. La Bucuresti, se refacea astfel partida nationala care, la 24 ianuarie 1859, infaptuia dubla alegere a aceluiasi Cuza. O asemenea clarviziune politica aducea, in ultima instanta, o uniune personala a celor doua principate, in spiritul principiului unionist care insufletea pe romani, opus aceluia federalist trasat de Poarta si Puterile Garante prin Conventia de la Paris. In acel mod, se deschideau auspicii extrem de favorabile pentru crearea unui stat roman unitar.

Sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, liberalismul parcurge doua etape distincte de afirmare. Intre anii 1859-1864 el se defineste si se intregeste in toate directiile de actiune. Dupa 2 mai 1864, cand se infaptuia o domnie personala, Cuza impunea un fel de tutela politico-institutionala, suprimand presa autonoma, grupurile si reuniunile politice. Dar daca liberalismul politic se cantoneaza in cercuri relativ restranse, cel intelectual si cultural se dezvolta fara nici o restrictie. Tot astfel, sub raport economic, societatea romaneasca se afla sub impactul liberei initiative si al concurentei, acestea impingand-o intr-un accelerat proces de dezvoltare. Situatia aceasta permitea cristalizarea si aprofundarea unor concepte specifice economiei de piata.

Dezvoltarea si, intr-o oarecare masura, geneza liberalismului romanesc ar trebui privita in functie de aceasta tensionare tot mai accentuata a raportului dintre organizarea de stat si aspiratiile care existau la inceputul epocii moderne. Liberalismul nu poate fi privit doar ca ideologie sau politica "de clasa", ci ca principal curent de gandire si actiune al celei mai dinamice parti a elitei romanesti.

Factorul care dadea unitate liberalilor era doctrina politica. Ea era inspirata din principiile revolutiei franceze dar cu deosebire din practica liberalismului occidental. Aceeasi doctrina se intemeia pe traditiile national - culturale si politice. Afirmarea liberalismului in Romania dupa 1859 se face in conditii speciale. Principalul beneficiar al noului regim politic al Conventiei nu sunt elemente de origine burgheza, ci, dimpotriva, acelea care-si trageau puterea din marea proprietate funciara, mosierimea.

O trasatura caracteristica a liberalismului este nationalismul. Cei mai avantati liberali, radicalii, se numesc ei insisi partid national. Ca atare, ei se identifica cu interesele majore ale poporului roman in raport cu dominatia straina sub forma suzeranitatii otomane si protectoratului rusesc, dar si cu aceea a impunerii numerosilor straini din economie sub jurisdictia romaneasca. Desi apare drept prima trasatura specifica inca de la finele secolului al XVIII-lea, nationalismul dobandea noi intregiri. Printre acestea, in prim plan se afla ideea dobandirii suveranitatii depline a statului roman, sub raport politic si economic, precum si desavarsirea unitatii in spatiul etnic.

Promovand nationalismul, constitutionalismul si pluralismul politic, doctrina liberala se interfereaza in aceste aspecte cu cea conservatoare. Conceptia politica conservatoare poseda si ea o anumita doza de liberalism, dar chiar in punctele de tangenta cu aceasta surveneau deosebiri de pondere. In timp ce liberalii vor sa extinda principiile de libertate si egalitate pana la baza societatii, conservatorii se limiteaza la varful acesteia, inclusiv al elitelor intelectuale. Liberalii isi propuneau sa emancipeze masele populare de orice servitute, inzestrandu-le totodata cu drepturi politice. De aici ideea lor de extindere a drepturilor electorale. Curentul liberal sub Cuza este un tot doar ca tendinta politica, sub forma unor idei relativ similare in unele probleme fundamentale, dar neomogen din cauza coexistentei diferitelor nuante, unele chiar opuse. Ceea ce le dadea liberalilor o deplina unitate consta in admiratia fata de modelul occidental de organizare institutional-politica. Semn de unitate era si hotararea de a imprima procesului de dezvoltare politica un ritm rapid, considerat singura modalitate de sincronizare europeana. Promovarea liberalilor la guvernare pana la 24 ianuarie 1862 a fost sporadica si neconcludenta din cauza incapacitatii de a alcatui majoritati datorita nu numai legii electorale restrictive si dezbinarilor dintre ei, ci si lui Cuza care concepea a conduce tara in afara partidelor politice.

Dupa abdicarea silita a lui Cuza din 11 februarie 1866, radicalii lui Ion C. Bratianu si moderatii lui Ion Ghica, precum si o parte a conservatorilor se dedica unei febrile activitati de faurire a unui regim politic monarhic - constitutional. Ca un rezultat al acestei activitati, 18 noiembrie 1868 a aparut pe scena politica romaneasca un guvern de centru, format din conservatori moderati si liberali moderati. Conducatorii acestui guvern erau Dimitrie Ghica (care detinea externele si Lucrarile publice) si Mihail Kogalniceanu (ministru de Interne). Ei trebuiau sa constituie axul unui guvern alcatuit din oameni moderati, luati atat din stanga cat si din dreapta spectrului politic , ambii avand menirea de a linisti temerile Puterilor Garante privitoare la o eventuala politica externa de intregire a suveranitatii statale. Se convenise initial cu domnitorul Carol I ca respectiva schimbarea guvernului sa fie doar o schimbare de personalitati, noilor ministri promitandu-li-se sprijinul corpurilor legiuitoare cu majoritati radicale.

Acest guvern nu avea o baza parlamentara proprie, corpurile legiuitoare fiind dominate de elementele radicale. Din acest motiv, presedintele camerei devenea I.C. Bratianu, fostul ministru "principal" inlaturat. Acesta promisese guvernului sprijin parlamentar cu conditia sa ii fie urmata politica. In camera, la finele lui dec. 1868 survenise un conflict intre minoritatea aflata la putere si majoritatea indepartata din guvern.

Contradictiile dintre corpurile legiuitoare si guvern provoaca dizolvarea Camerei si organizarea de alegeri in martie 1869, conduse de ministrul de interne, Mihail Kogalniceanu. El a considerat ca acest prilej era favorabil concretizarii unui plan al sau, anume acela de a intemeia un partid politic care sa ralieze toate elementele moderate din tara, organizandu-le ca o forta politica importanta menita sa neutralizeze atat liberalismul radical cat si conservatorismul retrograd. Bizuindu-se pe concursul administratiei, Kogalniceanu reusise sa-si asigure o majoritate in camera, dar nu a zdrobit complet opozitia, lasandu-i si acesteia un anume rol de jucat.

Pozitia importanta dobandita in Camera de acesti moderati parea sa indice ca M. Kogalniceanu va folosi imprejurarile pentru a constitui in jurul lui un mare partid liberal. El incerca sa realizeze o alianta cu "rosii", sa-si extinda baza politica, constituind astfel un veritabil partid liberal cu care sa guverneze tara. Carol I insusi il considera pe Kogalniceanu omul capabil sa aduca unitate in tabara liberala prin excluderea radicalismului si inclinatiilor revolutionare dovedite de fruntasi ca I.C. Bratianu si C.A. Rosetti, fapt pentru care sprijinea eforturile lui de a constitui un partid care sa guverneze cu prudenta si moderatie.

Avand in vedere ponderea foarte mica din cadrul Camerei, liberalii radicali au recurs la organizarea unei vii opozitii extraparlamentara, demonstrand ca reprezentau o forta politica greu disociabila. I.C. Bratianu si C.A. Rosetti, folosind reuniunile politice si presa, raliaza in jurul lor nu numai partizani politici, dar creeaza o stare de spirit de nemultumire in cercuri largi ale opiniei publice, inclusiv in cadrul armatei. Observand acest lucru, Kogalniceanu incerca sa si-l apropie pe Ion Ghica in vederea eliminarii elementelor conservatoare din guvern. De data aceasta insa, Ghica refuza o colaborare care sa nu ii aiba in vedere si pe radicali.

In ianuarie 1870, prin revenirea in camera a lui I.C. Bratianu si C.A. Rosetti se parea ca si radicalii aspirau spre o fuziune liberala, intr-un moment cand contradictiile dintre elementele conservatoare din guvern si cele liberale atingeau apogeul. Aceste neintelegeri au dus la schimbarea guvernului, in fruntea celui nou format fiind numit A.G. Golescu, guvern care a rezistat doar de la 3 februarie pana la 20 aprilie 1870, fiind inlocuit de unul compus dintr-o formatiune de tineri conservatori avandu-l in frunte pe moderatul M.E. Epureanu.

Exceptand Senatul, unde se asigurase o majoritate conservatoare, noua Camera era dominata din punct de vedere numeric de liberali. Numai ca ambitiile si rivalitatile fruntasilor liberali din principalul corp legiuitor al tarii erau atat de puternice incat au exclus o platforma comuna de guvernare.

Deoarece guvernul Epureanu nu reusise sa-si gaseasca o majoritate in Camera, la 14 decembrie 1870 isi prezinta demisia. A urmat formatiunea guvernamentala condusa de Ion Ghica, impusa domnitorului de corpurile legiuitoare si reprezentand o coalitie a tuturor tendintelor din Camera. Ion Ghica a parasit puterea in martie 1871, urmandu-i un guvern conservator care va guverna tara pana in 1876, aruncandu-i pe liberali in opozitie.

Rosii, fractionistii, adeptii lui M. Kogalniceanu si partizanii lui Ion Ghica - cele patru grupari distincte apartinand curentului liberal - dovedira atunci ca erau animate de aceeasi dorinta. Desi redusi la neputinta in corpurile legiuitoare, liberalii radicali mai ales isi faceau simtita prezenta in institutii sau in esaloane inferioare ale puterii. Alungati din corpurile legiuitoare, din consiliile comunale si din unele institutii, liberalii isi intensificau activitatea in directia constituirii de structuri organizatorice in diverse centre importante ale tarii. I.C. Bratianu, M. Kogalniceanu, Ion Ghica si N. Ionescu, fruntasii celor patru grupari politice liberale, manifestau o vointa ardenta de fuziune organizatorica.